fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Prin Deva, la pas

de

Am făcut multe în vacanţa asta. A fost lungă şi, aş putea zice, senzaţională. Am văzut locuri grozave, am povestit cu oameni şi mai şi, ce îţi poţi dori, în fond, mai mult? Vărsătorul din mine e plimbat, deci satisfăcut. Am de multe ori bătăi de cap cu zodia asta care cam mârâie la rutină şi înfloreşte numai când decolează avionul, însă o managerizez cumva, după priceperi şi posibilităţi, adică uneori mai bine, alteori mai prost. Azi, de exemplu, i-a venit poftă de o plimbare prin oraşul natal, prin Deva adică.

Plimbare tihnită, la pas, însă cu antenele şi microfoanele întinse, ca să culegem şi să dăm mai departe senzaţii hunedorene. În primele zile după ce am sosit aici mi se părea jenibil să iau maxi taxi pe o distanţă care în America e a piece of cake, odată ajustată aici, însă, am făcut ce fac şi ceilalţi, adică am mers trei minute cu transportul în comun fără nicio mustrare de conştiinţă. Azi m-am deplasat pentru început la mall. Zic ca am mai zis şi ce voi continua să repet, mai bine băgau cumva banii într-o pistă betonată cu turn de control la marginea oraşului, ca să ajungem mai uşor la Timişoara, Cluj sau Bucureşti, decât să facă la piaţă mall. În primul rând, spaţiile din structură sunt pe jumătate goale, pe măsură ce urci, senzaţia e tot mai ciudată. Singura experienţă mai fericită mi s-a părut a fi magazinul de pantofi Benvenuti, unde, dacă nu eram atentă, mă procopseam cu nişte încălţări care aveau şanse să mă fericească un pic pe termen scurt, mai deloc pe termen mediu. Dar am zărit în incintă un domn cu doamna lui şi, mare senzaţie, o ajuta la cumpărături, îşi dădea cu părerea, dar stai puţin că o făcea în engleză, un lord deci. De asta avea atâta tact şi răbdare. M-am mai învârtit un pic pe lângă ei, căci mă fascina dinamica lor comunicaţională în faţa raionului de încălţăminte. Se sfătuiau, schimbau păreri, am văzut în carne şi oase acea complicitate care mă fascinează, posibilă sursă de  “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Am încercat şi eu nişte pantofi, apoi i-am pus la loc, am scuipat în sân şi am plecat. După cinci minute m-am întors, oamenii mei erau tot acolo, tot în deliberări. Frumos.

Am luat un Paris Match pentru mama, căci am găsit un raion de ziare şi reviste care importă aşa ceva în Deva, mare bucurie. Am urcat din nou şi am băgat capul la magazinul de lenjerie, dar am dat peste o vânzătoare care nu m-a ajutat şi nu m-a inspirat deloc, deci dusă am fost. Multe cafenele în mall, majoritatea pustii. Lămurită, m-am dus la piaţă, să îmi arunc în aer dieta cu o langoşă cu brănză. De acolo am traversat bulevardul şi m-am deplasat spre Ulpia, să văd dacă îmi găsesc cercei. Nici n-am apucat să îmi expun dorinţa, că raionul fu invadat de un domn şef rrom cu femeia aferentă. În timp ce eu mă câcâiam ce cercei să cer, domnul a zis răspicat peste tejghea: dă-mi lanţul cel mai mare. Hotărât. Ăsta-i cel mai mare??, a mai întrebat odată, ferm, să nu se înşele. Cât costă? Aud o sumă tembelă în lei dar pe om îl enervează să discute în lei, vrea să ştie în euro, cred şi eu, cine dracu mai stă să îl doară capul în ron, când el îşi ţine contabilitatea numai în euro? Brav bărbat. Patru mii şi nu ştiu cât de euro. Dar e cel mai mare? Omul însă tot nu e sigur că lanţul ăla e cel mai mare, dacă nu e şi vine alt rival cu un exemplar mai mişto decât al lui?  Păcat să rămână consumatorul cu o îndoială, zic. Mai vrea şi o brăţară, cea mai mare. Eu vreau nişte cercei mici, săru mâna, şi plec fără să cumpăr nimic că şi mâine e o zi şi mai pot veni să mă gândesc la nesfârşit lângă galantar.

Încarc creditul la Vodafone la o tanti pe care de câte ori o solicit am impresia că o deranjez cumplit, and I mean cumplit, dar asta e, dacă e un must, e ca de plăcere. Eu nu ştiu de ce îşi ţine rictusul ăla pe figură, că altfel arată bine şi ar fi simpatică.

Intru la cărţi şi cât pe-aci să cumpăr Lorelei, însă am senzaţia că e groaznic de frumoasă şi de tristă, şi de ce să mă mai încarc cu încă o dramă, parcă nu le am pe ale mele, organizate corect pe căprării. Îi zic nu lui Lorelei, deşi probabil în două, trei zile, aşa cum mă ştiu, o să mă întorc să o cumpăr. Ah, da, dacă donaţi o carte folosită la librăria de la Ulpia, primiţi un cupon de reducere de 20% pentru o carte nouă.

Ies de la Ulpia şi mă plimb pe centrul vechi, destul de linişte, multe terase, oraşul e parcă mai adormit decât mi-l aminteam. Mă întâlnesc cu cineva şi am, uimitor, exact aceeaşi discuţie pe care am avut-o şi acum doi ani, ca să vezi că obsesiile oamenilor se pot conserva perfect pentru 24 de luni. Impresionată, îmi iau o cola şi un covrig de la Gigi, când văd chioşcul de îngheţată. Am ajuns în staţia de autobuz de la Opera, de ce îi zice Opera nu ştiu, că e aproape de piaţă şi de biserică, dar de operă nu. Mă aşez pe o bancă la umbră să mai citesc un pic din aventurile fetei nesăbuite a lui Llosa. It ain’t Jardin du Luxembourg, dar parcul e drăguţ totuşi, plin de trandafiri înfloriţi, iar băncile sunt noi. Încă un pic şi o să se termine şi noul sediu al primăriei, pe care eu mi-l amintesc ca work in progress de cel puţin zece ani. Poate cinşpe.

Merg să îmi iau îngheţată, fistic cu fructe de pădure. Iniţial mă ademenise fisticul dar cum uneori se întâmplă că nu prima tentaţie e cea corectă, îmi dau repede seama că de fapt fructele de pădure sunt cele rupte din rai. Mai rătăcesc un pic, fac câteva poze, nu-mi vine să plec. E cald, lumea vorbeşte la mobil, se grăbeşte spre casă, fac clar notă discordantă, eu vorbind la aparatul foto. Iau autobuzul două staţii şi ajung acasă, unde pe masă mă aşteaptă posterul de la Paris, curios încotro plecăm mai departe, un teanc de albume cu poze vechi, sticla de apă, vreo trei încărcătoare de pe la tot felul de telefoane şi alte mărunţişuri care se cer organizate, dar cine să le organizez, căci eu, uite, scriu.

Între timp am aflat, întâmplător, (deşi persist în părerea că nimic nu e întâmplător), că la mall există o terasă de unde pot fi obţinute panorame interesante cu Deva, aşa că îmi propun să o vizitez şi după aceea vă mai dau un semn.

Amintirile verii se pregătesc să se liniştească, să se aşeze, însă concluzia ar fi că e bine să treci din când în când prin locurile de pe planetă unde te simţi acasă.

Vara voastră cum a fost?

Comentarii

  • Eu am avut o vara preponderent ruseasca 🙂 Pacat ca s-a terminat si m-am intors acasa, da’ macar am ramas cu amintirile (si fotografiile)…

    Anca 24 august 2011 8:42 Răspunde
  • Amalia, daca nu ai citit Lorelei, TREBUIE s-o citesti.
    Iar Ratacirile fetei nesabuite m-a facut pe mine sa ma indragostesc de Llosa. E o carte absolut perfecta.

    Corinas 24 august 2011 10:13 Răspunde
  • Iii! Prin Hunedoara n-ai drum? 🙂

    Denisa 24 august 2011 11:30 Răspunde
  • He-he,Amalia,iar eu cand ti-am spus ce masini faine am vazut si ce fuste crete prin preajma… Ma gandeam eu ca mi s-o fi tras de la soarele ce ardea napraznic si care intr-un tarziu mi-a pus capac ,ca am sfarsit cu o insolatie…
    Si nici macar nu ai cunoscut cucoana de la lenjerie de la Ulpia.Femeia aia e imposibila,pe langa faptul ca nu ar reusi veac sa ma inspire,are un ”talent ” de a alunga si omul cel mai hotarat sa targuie…Uneori are castig marca Triumph,alteori vanzatoarea.Nervii mei,in ambele cazuri fac remiza.
    Luni trec prin Deva,o sa-mi dau seama daca vad pe cineva fotografiind.Nu de alta,da m-am pricopsit cu acest obicei pentru care numai japonezii sunt de vina.Asadar,daca voi intalni pe cineva ,in afara de mine care filmeaza sau face poza,am sa fiu sigura ca esti tu.Pupici!

    adrianagianinna 24 august 2011 12:23 Răspunde
  • Anca, ce blog frumos ai!!

    amalia 24 august 2011 15:05 Răspunde
  • Corina, e clar, o sa imi placa prea mult.
    Stiam eu.

    amalia 24 august 2011 15:05 Răspunde
  • Denisa, ajungi cumva prin Deva pana duminica?
    Plec luni.

    amalia 24 august 2011 15:09 Răspunde
  • adrianagianinna, vanzatoarea de la lenjerie era la unul din magazinele din mall. S-a facut apoi echilibru, ca am gasit o alta doamna foarte saritoare, drept pentru care mi-am facut rost de ce aveam nevoie.
    Luni voi fi prin avioane, in drum spre America…

    amalia 24 august 2011 15:12 Răspunde
  • incearca pe centru la jolidon, stii tu ce vreau sa spun… hihihihihi….

    chris 24 august 2011 16:35 Răspunde
  • Ce romantic suna totul! Cred ca si la Cracaoani daca te-ai duce, ai reusi sa povestesti in asa fel incat sa ne faci pofta de o vizita :).
    Lorelei e, intr-adevar o carte foarte romantica. Genul acela de lectura care te faci sa plangi, desi ii poti vedea clar defectele de stil. Merita citita toamna sau iarna, dupa parerea mea, cu o cana de ceai aromat alaturi si o dulceata de cirese amare.

    catintherain 25 august 2011 5:05 Răspunde
  • merci mult Amalia, articolul tau a fost din nou ca o iesire din timp. E frumoasa Deva ta si desi nu am vizitat-o niciodata, m-am indragostit de ea. Ai reusit sa transmiti asa o senzatie placuta si linistitoare de caldura, de vara, de liniste…Si apreciez asta cu atat mai mult cu cat te citesc de la birou, unde azi se anunta o noua zi fff stresanta…. Si sunt de acord cu catintherain, tu si daca descrii un sat pierdut de lume tot ne faci pofta sa-l vizitam
    🙂

    Adnya 25 august 2011 6:23 Răspunde
  • Drum bun atunci,drag varsator,sper sa iei cu tine doar aceea parte de Romanie care tine de sufletul tau!

    adrianagianinna 25 august 2011 14:14 Răspunde
  • Amalia, imi pare bine ca ai avut o vacanta frumoasa! Invat de la tine sa vad lucrurile asa cum vreau eu sa fie… Nu am simtit nici urma de nemultumire in scrierile tale despre vizita in Romania. Trebuie sa-ti spun din nou cat de speciala esti!!!
    Despre ”vara” mea ce sa zic? Nesperat, neplanificat, am vazut marea! Am fost la niste cursuri de formare care s-au desfasurat la Eforie Sud. Pentru mine a fost cea mai frumoasa vacanta din ultimii ani desi mi-a parut extrem de rau pentru familia mea, care a ramas acasa…

    Iti doresc drum bun spre ”çasa ta” din America!

    camellia 25 august 2011 17:41 Răspunde
  • cat, stai sa ma inalnesc cu Cracaoanii si ii rezolv romantic de nu se vad 🙂
    Inca nu mi-am luat Lorelei, insa am cedat altei tentatii.
    mai sunt in pericol sambata si duminica, de luni o sa fiu la adapost.
    Daca ai vedea ce nervoasa e rationala din mine pe romantica, it’s hard to balance these two inner ladies but I keep learning every day.

    amalia 26 august 2011 13:39 Răspunde
  • Adnya, gata, e week-end, biroul ramane in urma.
    Am ajuns la tersasa de care spuneam, deci voi incarca niste poze chiar frumoase, ce sa mai facem cu atata modestie 🙂

    amalia 26 august 2011 13:42 Răspunde
  • adrianagianinna, mersi, exact partea aceea o iau.

    amalia 26 august 2011 13:43 Răspunde
  • camellia, uite o nemultumire 🙂
    Eram la munte, la o cascada, si deasupra se ridica o ceata (romantica, in capul meu). Credeam ca e aburul muntilor care imbratiseaza zarile dar deplasandu-ma un pic mi-am dat seama ca e fumul gratarului facut chiar langa podul de peste parau.
    Ma bucur pentru vacanta ta, bravo.

    amalia 26 august 2011 13:45 Răspunde
  • Eu am avut o vara…fermecata: ape desavarsite in Grecia, cer indecis peste undele Danubiusului in Budapesta, povesti medievale risipite pe stradute tacute la Regensburg, plimbari cu bicicleta la Antwerp, ploi reci la Paris, multa bucurie la Brugges(aici gasesti frumusetea la nivel de esenta)…Ar mai fi trebuit ceva prin gentile mele(constat asta citind randurile tale)- o carte :Lorelei…In calatoria viitoare nu o voi omite din pachetul cartilor de vacanta, caci m-ai facut sa-mi fie dor de ea!

    georgiana 27 august 2011 10:22 Răspunde
  • Da’ ce vacanta, Georgiana!!!

    camellia 27 august 2011 11:13 Răspunde
  • Da, Camelia, aproape ca ma tem sa nu fi fost vis…Plec fruntea si sunt recunoscatoare entitatilor superioare pentru fiecare clipa…

    georgiana 27 august 2011 12:13 Răspunde
  • Georgiana, m-as fi multumit doar cu ploile reci de la Paris… Cum ar putea o invatatoare cu copii care la liceu, care la facultate, sa ajunga acolo? Ai vreo idee?

    camellia 27 august 2011 18:56 Răspunde
  • E fain ca te simti inca acasa la Deva, in Romania…

    Tin minte cand mergeam la Deva, era un eveniment special. Stiam ca acolo sunt magazinele mai bune, strazile mai frumoase, lumea mai interesanta. Pe scarile rulante din mall imi era teama sa ma dau, inghetata avea gust mai bun, librariile miroseau mai frumos, ce mai, capitala de judet doar. Nu am urcat insa niciodata la cetatea Deva si din ce ai scris observ ca ai cam ocolit-o si tu – lipsa de timp, de interes sau tot povestea cu vipere cu colt? 🙂

    Olga D 30 august 2011 16:01 Răspunde
  • Georgiana, mi-ai facut pofta de Brugges si de Budapesta:)
    Amaliaaaa!! Vino-ti in fire!

    Olga, Deva e unul din cele trei locuri unde ma simt acasa. Banuiesc ca mult din asta se datoreaza parintilor si prietenelor bune cu care m-am intalnit. Am fost la Cetate, insa nu am descarcat inca pozele. Iti multumesc pentru ganduri. Te mai astept.

    amalia 1 septembrie 2011 19:48 Răspunde
  • Amalia m-am intors… si unul din drumurilemele din aceasta vara m-a purtat, in trecere ce-i drept, prin Deva. Gandul mi-a zburat la tine.
    Amintiri din aceasta vara? O intalnire pe seara cu Delia Hornfeck in Germania, Brasovul … „probably the best city in the World”, putin din Sighisoara, Sibiu, Tg. Jiu, Timosoara, Transalpina- drum de vis prin muntii nostri, Croatia, Muntenegru… Marea Adriatica, cam multe aeropoarte cu peripetii…. O vara fericita.

    CristinaC 9 septembrie 2011 16:31 Răspunde
  • Cristina, welcome home, cum zic agentii nostri de frontiera, ma bucur sa aud ca ati avut iar o vara plina. Voi sunteti printre calatorii pe care ii admir. N-am ajuns la Brasov, ajung data viitoare.

    amalia 14 septembrie 2011 4:18 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Adnya Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title