Macy’s on State Street

Încep prin a-i mulţumi lui Sofie că mi-a transmis ce i-a spus medicul. Îmi e şi mie de mare ajutor. Norel, am fost pe blogul tău şi era să rămân de tot acolo, căci orice ţine de deplasări mă cucereşte imediat. Camellia dragă, şi eu m-aş fi întrebat de ce am rămas, dacă aş fi rămas. Răspunsul adevărat îl ştiu abia acum. Şi eu îţi doresc Sărbători Fericite! Urmăresc cu mare atenţie tot ce se întâmplă acasă, e o perioadă de mari frământări peste tot. Am văzut recent un interviu superb cu Marcel Iureş, şi dânsul spunea că noi, românii, nu suntem mai singuri decât străinii, suntem doar mai nemângâiaţi.

Tatiana, îţi mulţumesc pentru vizită şi pentru mesaj. Poate că asemănarea gândurilor noastre se datorează inimilor împărţite în două. E bine să simţi că te înţelege cineva. Anda dragă, mă bucur că „am ghicit-o” pe Cristina, aveam certitudinea că nu poate să fie altfel. Poate că o parte a puterii noastre stă chiar în capacitatea de a conferi valoare magică semnelor. CristinaC, îţi mulţumesc, ca întotdeauna, pentru mesaj şi pentru înţelegere.

Chris, hai să facem schimb un an de zile, mi-ar plăcea să putem. Catintherain, eşti printre oamenii care aş vrea să fie mult mai aproape. De ce tocmai la Vancouver? Genevieve, aşa se pare, că magiile exteriorului compensează numai pe termen scurt absenţele cu adevărat importante. Anemari dragă, iar ai dreptate, ora 3 am e cea mai prolifică pentru atacuri (sper măcar că, pomenindu-le, să le fac să sughiţe), ăsta pe care l-am povestit a fost mai nerăbdător. Oare nu ne mai relaxăm suficient, nu ne mai putem deconecta de la cele zilnice? Nu vin acasă anul ăsta de Crăciun, căci nu aş mai putea pleca imediat înapoi. Dar tu şi ai tăi să aveţi un Crăciun superb, da? Mihaela, atunci, decât să nu mai fim noi, mai bine trecem cu răbdare prin ele.

Mulţumesc tuturor celor care m-au citit şi mi-au scris şi tuturor celor care m-au citit şi nu mi-au scris, încă, niciodată. Poate anul viitor ne vom cunoaşte şi mai bine, ne vom simţi şi mai aproape. Îţi mulţumesc, Alice, că pot să fiu aici, lângă voi, îţi mulţumesc că îmi dai şansa ca, prin intermediul revistei şi al blogului, o parte din mine, probabil cea mai de Doamne Ajută, să fie acasă. Mulţumesc Alice, Simona, Ionuţ, Alina, Anemari, Corina, Marilena, Anda, Victoria, Delia, pentru că dăruindu-vă, la rândul vostru, în scris, gândurile, adăugaţi zilelor mele sarea şi piperul cuvintelor de calitate.

Îmi rod în dinţi interiorul obrazului drept, aşa cum fac ori de câte ori mă gândesc cu intensitate la ceva. Şi acum mă gândesc cum aş putea să vă iau pe toţi cu mine, într-o plimbare de duminică după-amiază târzie, prin centrul oraşului, acolo unde atmosfera de sărbătoare e încinsă de risipa de lumini, de zumzetul magazinelor, de silueta bradului din faţa Primăriei, de poftele localnicilor şi ale turiştilor sosiţi din cine ştie câte colţuri ale Pământului. Nici măcar biciuşca zbanghie a gerului nu ne poate strica plimbarea. În drumul de la suburbie spre oraş nuanţele apusului se reflectă în duritatea zgârâie norilor, îndulcind-o, făcând-o, pe alocuri, violetă. Nu pot să prind din maşină priveliştea, ne mişcăm prea repede pe autostradă, iar când stăm pe loc, se găseşte de fiecare dată un dos de jeep care să îmi obstrucţioneze elanul fotografic.

Ajungem. Poftiţi, coborâţi din maşini şi lungiţi-vă gâtul în admiraţia pentru bradul Primăriei.

Mi se pare mie sau astea sunt tot luminile de anul trecut? Să nu ne încurcăm însă în cârcoteli şi detalii, mai bine să stăm la coada asta, unde se vând nişte plăcinţele cu brânză, cartofi şi zahăr, fine şi bune, le duc dorul de exact un an. În jurul bradului sunt tarabe şi căsuţe cu toate cele asociate Crăciunului, printre care şi nişte specialităţi culinare nemţeşti. Mie toate acestea îmi aduc aminte că nu sunt în Germania, dar nu-i nimic, deocamdată merge şi aşa. În timp ce aşteptăm să se coacă plăcintele executăm mişcări de Căluşarul pe loc, căci e foarte frig. Apoi ne frigem limba cu produsele abia ieşite din priceperea bucătarului şi, ca să alunece mai bine, turnăm peste ele nişte cidru de mere, fierbinte. Să fie magia Sărbătorilor, să fie dansul hematiilor, care s-au luat de gât cu moleculele de cidru, oricum, parcă gerul nu mai muşcă aşa de rău. Pentru siguranţă ne deplasăm în mod organizat la magazinul Macy’s, fostul Marshall Fields, emblemă a oraşului Chicago şi, dacă e să ne luăm după prezentarea de pe site-ul lor, al doilea magazin, ca mărime, din lume.

Totul e inundat de lumini şi decoraţii, atmosfera e de lux, spectacol şi sărbătoare. Aruncăm un ochi la raionul de poşete, nu avem cum să îl ratăm, căci, deşi nu poşeta îl face pe om, totuşi, şi poşeta îl face pe om, nu? Trebuia să îmi onorez şi eu obsesia, la sfârşit de an. Ieri era să cad pradă unei genţi vegan, dar azi drogurile aromatice din poşetele de piele îşi fac cu prisosinţă datoria şi mă pierd un pic de grup ca să le aduc un omagiu de afecţiune pe deplin meritat.

Repede, să intrăm toţi în lift, urcăm la etajul şapte, acolo unde se află împodobit un brad înalt cât două etaje ale magazinului. Îmbrăcat într-o feerie de lumini şi ornamente albe, bradul se află în centrul unui restaurant, unde lumea mănâncă într-o atmosferă de vis. Nimic nu se compară cu bradul din Walnut Room şi nicio vizită la Chicago, iarna, nu ar fi completă fără a gusta din bucuria de a îl admira.

Ne întoarcem înapoi, în faţa magazinului, unde ne repezim să vedem celebrele ferestre împodobite de sărbătoare. Anul acesta, însă, decoraţiile ferestrelor nu sunt printre cele mai spectaculoase, şi, ce bine că avem criza, ca să dăm pe ea vina lipsei temporare de inspiraţie a decoratorilor. Poate că şi gustul nostru, răsfăţat de atâtea ori în anii trecuţi, nu mai acceptă decât vitrine spectaculoase, aranjate divin.

Mai facem, totuşi, o poză cu vitrina roşie, ultima, şi plecăm spre casă, grupuri, grupuri, disecând, comentând, bucuroşi să fim unii în compania altora, bucuroşi să aşteptăm Sfântul Crăciun şi un An Nou cu sănătate şi cu plimbări plăcute, cum sper că a fost şi cea din această seară.

Ho-Ho-Ho şi Crăciun Fericit!